Podul Târgului de Afară era „coloana vertebrală” a mahalalelor armenilor, din care se desprindeau una după alta uliţele locuite de ei. Ele erau înguste, sub 3 metri lăţime, bătute cu pământ şi întortochiate, la fel ca toate celelalte uliţe din oraş. Denumirea de „Poduri“ o primesc mai târziu, după ce suprafeţele lor sunt pavate cu butuci de lemn. Uliţele erau lipsite de trotuare, erau murdare, pline de gropi şi de gunoaie care le dădeau un aspect oriental dezolant. În zile uscate se umpleau de praful ridicat de caii şi căruţele trecătoare, iar în zilele ploioase noroiul mustea sub bârnele putrede ale „podului“. Casele aveau curţi mari, cu grajd şi grădini de zarzavat, cu pomi fructiferi, dar şi păsări de curte. La faţadă, spre stradă erau prăvăliile sau dughenele cu ochiuri de ferestre ferecate sau cu obloane, iar în spate, casele de locuit făcute din lemn sau lut cu multe camere mici, cea mai mare dintre ele fiind bucătăria, încăperea unde se stătea toată ziua. Casele boiereşti erau arătoase, construite din zid pe două nivele – parter şi etaj – şi cu pivniţe. Ele erau aliniate la faţada străzii şi aveau ferestre mici, bombate, ieşite în relief, numite geamlâc şi poreclite bârfitoarele.
Uliţa cea mai populată de armeni, cu case lipite una de alta, era fără îndoială Uliţa Armenească. Ea păstrează până astăzi denumirea, dar nu şi compoziţia locuitorilor. Este mândria armenilor, datorită numelui cel poartă, dar şi datorită frumoasei arhitecturi a clădirilor care o bordează. Un document datat 2 februarie 1772, semnala prezenţa uliţei armeneşti podite: „… mahalaua Sibilelor (după biserica cu Sibile sau cu Sfinţi) se întindea din marginea Podului Târgului de Afară până în Podul Armenilor“. Mai târziu o întâlnim menţionată şi indicată în planul topografic, din 1856, al lui Jang.
Uliţa Armenească devenită Strada Armenească a inspirat cântecele populare: „Pe uliţa armenească trece-o şatră ţigănească…“ sau „Pe uliţa armenească este-o casă boerească…“.
Strada Armenească, prezentă cu această denumire şi în alte oraşe din ţară, a fost inclusă într-un studiu despre străzile cu nume armeneşti din Bucureşti, publicat cu ani în urmă în revista „Sovedagan Hayastan“ sub semnătura lui Suren Kolangian şi Sarkis Jamgocian. Articolul, preluat de periodicul „Grunk“, a fost publicat în traducere în limbile franceză, engleză şi italiană.
O altă stradă din mahalaua Armenească era Uliţa Spătarului. Pe această stradă se găseau numeroase case armeneşti, cea mai cunoscută fiind casa de la numărul 22, Casa Melic, cea mai veche casă din Bucureşti.
Uliţa Spătarului se sfârşea cu Uliţa Puţul Spătarului care a purtat în timp diverse denumiri de la Miron Costin la strada Aureliu, iar în prezent, din nou Strada Spătarului. La capătul acestei uliţe era un maidan, Maidanul Puţul Spătarului, în mijocul căruia se găsea „Puţul cu Roată“ unde pe vremuri se vindea apă cu sacaua. Ceva mai încolo, pe un teren viran se instruiau, în 1877, curcanii, ostaşii români, înainte de a merge la război. Uliţa Puţul Spătarului din Mahalaua Armenească este menţionată şi în documentele Casei Comerciale Ioan St. Stamu. Arhiva Casei deţine însemnări cu privire la tranzacţiile de produse, case, mori şi cai din perioada 1865-1868, dintre negustorii I. Stamu şi Ioan Samoil din Mahalaua Armenilor, Puţul Spătarului nr. 26.
* * *
Cea mai însemnată construcţie a armenilor bucureşteni a fost şi este lăcaşul lor de rugăciune, Biserica Armenească, în jurul căreia s-a polarizat întreaga viaţă a comunităţii şi care face subiectul actualei lucrări.
Au existat totuşi şi alte monumente care au contribuit la întărirea prezenţei armeneşti în Capitala ţării. Două hrisoave menţionează că a existat în oraş, în secolul al XVII-lea, un monument de piatră care aminteşte de armeni. Hrisoavele, primul emis de Radu Leon Voievod (1664-1669) la 1 iunie 1668, iar al doilea de Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) la 4 ianuarie 1672, descriu locurile stăpânite de Mitropolie, precizând hotarul vetrei acesteia. Hrisoavele menţionau de semnul hotarnic „Stâlpul de piatră al armeanului“, monument care se găsea în partea de sud-est a oraşului, în apropiere de Drumul Giurgiului şi în capul Troianului, lângă Heleşteul lui Şerban Vodă. G. I. Ionescu-Gion în „Istoria Bucurescilor“ descria în detaliu locaţia Stâlpului: „sub dealul Filaretului, între Uzina de gas şi Şoseaua Belului (Şerban-Vodă)” şi după cum se vede, era situat destul de departe de mahalalele locuite de armeni.
Documentele acelor vremi menţionează şi un alt semn hotarnic, denumit Crucea armeanului, pe care-l bănuim a fi acelaşi cu cel anterior întrucât Stâlpul de piatră al armeanului, fiind construit în formă de cruce, era numit de unii stâlp iar de alţii cruce.
Mahalaua Armenească era teritoriul format în jurul Bisericii Armene şi a Uliţei Armeneşti. Istoricii G. I. Ionescu-Gion şi George D. Florescu în monografiile închinate Bucureştiului (1899 şi 1935) şi ziaristul Domenico Caselli în articolul dedicat mahalalei, uliţei şi bisericii armeneşti (1934), arătau că mahalaua armenească este pomenită în documente încă din veacul al XVII-lea. Totuşi Mahalaua Armenească – numită astfel, ca mahala oficială a oraşului – este consemnată mult mai târziu. Catagrafiile din 1798 şi 1821 nu-i menţionau numele, dar este înscrisă în catagrafia oficială din anul 1831.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, casele mahalalelor erau identificate prin numele mahalalei şi numărul clădirii, aşa cum aveau să fie recunoscute ele mai târziu, cu numele uliţei şi numărul casei. Exemplu este o diată (testament) al lui Hagi Kevorc Nazaretoglu, întocmită la 20 iulie 1847, care arăta că el „hălăduia (locuia) în casele din mahalaua Armenească, la numărul 531, Vopseaua Galbenă (plasa Podul Mogoşoaiei)“.
Fiecare mahala era reprezentată în Consiliul Municipal de câte un deputat. Lista de inventariere şi evaluare a binalelor (caselor) din fiecare mahala, comunicată Consiliului Municipal la 23 iunie 1859, indica pe reprezentantul Mahalalei Armeneşti în persoana deputatului I. I. Melicu (Arhitect Iacob Melic), a cărui semnătură apare la sfârşitul documentului.
Mahalaua Armenească era destul de întinsă ca suprafaţă, având în mijlocul ei biserica care, conform relatărilor unui călător armean din secolul al XIX-lea era „măreaţă şi făcută din piatră“. Biserica şi întinsul teren din jurul ei, în care se găseau clădirile comunităţii, erau îngrădite şi înconjurate de ziduri înalte şi groase de piatră. Biserica avea înfăţişare de fortăreaţă medievală, iar înaltul zid înconjurător nu lăsa să se vadă nimic din afară, lucru care o învăluia şi mai mult în mister. Aceasta mărea curiozitatea mahalagiilor cu privire la religia armenilor, în special când vedeau ieşind de acolo călugări acoperiţi cu „glugi negre şi ţuguiate“ (veghar).
Intrarea în curte se făcea dinspre Uliţa Armenească printr-o poartă mare de lemn, vopsită în verde, care era ţinută în permanenţă închisă. Curtea era mare, cu vegetaţie bogată care se înfăţişa ochiului liber ca o grădină luxuriantă.
Din volumul Catedrala Armeană din Bucureşti de Edvard Jeamgocian ( Editura Ararat 2008)